ÎCCJ: Aplicarea legii salarizării nu e o chestiune de drept

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins o sesizare privind alinierea salariilor personalului din administrația publică teritorială la nivelul celei centrale. Decizia subliniază că aplicarea legii la o situație particulară este responsabilitatea instanței de fond și nu constituie o „chestiune de drept” care să necesite intervenția instanței supreme.

Contextul sesizării: Salarii diferite la centru și în teritoriu

La baza acestei decizii se află un litigiu inițiat de o angajată a Casei Județene de Pensii Iași. Aceasta a contestat decizia de salarizare emisă în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 128/2023, solicitând ca salariul său de bază și sporul pentru condiții vătămătoare să fie calculate la nivelul maxim aflat în plată pentru o funcție similară în cadrul Casei Naționale de Pensii Publice (structura centrală).

Reclamanta a argumentat că modificările aduse de OUG nr. 128/2023 la Legea-cadru nr. 153/2017 au avut ca scop tocmai eliminarea discrepanțelor salariale dintre personalul din structurile centrale și cele teritoriale. Confruntat cu această problemă, Tribunalul Iași a decis să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) pentru a oferi o interpretare unitară.

Întrebarea adresată instanței supreme a fost:

„Care este modalitatea de aplicare a art. III alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 128/2023 (...) în situația personalului angajat în funcția de șef serviciu, grad II, (...) în sensul de a se stabili dacă și pentru reclamantă, angajată la un serviciu teritorial, se calculează salariul la nivelul salariului de bază corespunzător funcției și gradului din administrația publică centrală.”

Decizia ÎCCJ: O problemă de aplicare, nu de interpretare a legii

Prin Decizia nr. 12/2026, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins sesizarea ca fiind inadmisibilă. Motivul principal nu a fost legat de fondul problemei salariale, ci de natura întrebării formulate de tribunal.

ÎCCJ a considerat că instanța de trimitere nu a identificat o problemă reală de interpretare a unui text de lege neclar sau ambiguu. În schimb, a solicitat instanței supreme să aplice legea la circumstanțele specifice ale cazului, un atribut care aparține exclusiv instanței de fond.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte a stabilit că rolul său în mecanismul hotărârilor prealabile este de a lămuri norme juridice dificile, nu de a soluționa cauze individuale.

„(...) nu orice element de aplicare a dreptului devine o chestiune de drept care să atragă automat necesitatea unei confirmări din partea instanței supreme pe calea acestei proceduri.”

Ce înseamnă o „veritabilă chestiune de drept”?

Instanța supremă a reamintit condițiile stricte pentru ca o sesizare să fie admisibilă. O chestiune de drept trebuie să îndeplinească anumite criterii:

• Să vizeze o problemă de drept care necesită o lămurire urgentă.
• Să prezinte o dificultate suficient de mare, generată de texte de lege neclare, complexe sau contradictorii.
• Să existe riscul unei practici judiciare neunitare.

În acest caz, ÎCCJ a concluzionat că textele legale invocate (OUG nr. 128/2023) nu prezentau o dificultate reală de interpretare. Tribunalul Iași avea la dispoziție toate instrumentele juridice pentru a decide dacă, în situația concretă a reclamantei, legea permitea sau nu alinierea salariului. Sesizarea a fost văzută mai degrabă ca o încercare de a transfera responsabilitatea judecării cauzei către instanța supremă.

Impactul practic al Deciziei nr. 12/2026

Deși nu tranșează problema de fond a inechităților salariale dintre administrația centrală și cea teritorială, decizia are implicații practice notabile.

Pentru instanțele de judecată, decizia reprezintă un avertisment clar privind utilizarea mecanismului de sesizare a ÎCCJ. Acesta nu poate fi folosit pentru a obține confirmări sau pentru a delega activitatea de judecată propriu-zisă. Instanțele sunt obligate să își asume rolul de a aplica legea la faptele specifice fiecărui dosar.

Pentru angajații din sectorul public, litigiile care vizează drepturi salariale similare vor fi soluționate în continuare de instanțele de fond, de la caz la caz. Succesul unei astfel de acțiuni va depinde de modul în care se demonstrează aplicabilitatea legii la situația particulară a fiecărui angajat, fără a se putea baza pe o nouă decizie de principiu a ÎCCJ pe această temă specifică.

Pentru avocați, decizia subliniază necesitatea de a argumenta temeinic existența unei dificultăți reale de interpretare a legii atunci când solicită instanței sesizarea ÎCCJ, nu doar o dispută privind aplicarea acesteia.

De când este obligatorie decizia?

Decizia ÎCCJ nr. 12 din 26 ianuarie 2026 este obligatorie începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial, adică de la 4 martie 2026.

Conform articolului 521 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În final, această hotărâre a Înaltei Curți trasează o linie fermă între interpretarea legii, care este apanajul său în proceduri de unificare, și aplicarea legii, care rămâne sarcina fundamentală a fiecărui judecător învestit cu soluționarea unei cauze.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2026.