CCR: Paguba în înșelăciune nu trebuie să fie a victimei directe

Curtea Constituțională a României (CCR) clarifică un aspect important al infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de Codul penal. Printr-o decizie recent publicată, judecătorii constituționali stabilesc că pentru existența infracțiunii nu este obligatoriu ca paguba să se producă în patrimoniul persoanei care a fost indusă în eroare, aceasta putând afecta și o terță persoană.

Ce a analizat Curtea Constituțională?

Curtea a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care viza dispozițiile articolului 244 alineatul (1) din Codul penal. Textul de lege definește înșelăciunea ca fiind „inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă”.

Autorul excepției a susținut că sintagma „dacă s-a pricinuit o pagubă” este neclară și imprevizibilă, deoarece nu specifică în patrimoniul cui trebuie să se producă paguba și dacă persoana păgubită trebuie să fie proprietarul bunului care face obiectul infracțiunii. Această ambiguitate, în opinia sa, ar permite oricui să depună o plângere penală, chiar dacă nu este proprietarul bunului.

Argumentele CCR pentru constituționalitatea textului

În Decizia nr. 435/2025, Curtea Constituțională a respins excepția ca neîntemeiată, aducând clarificări esențiale privind interpretarea normei penale. Judecătorii au subliniat că scopul legiuitorului a fost să protejeze relațiile sociale cu caracter patrimonial și buna-credință în derularea acestora.

Principalele argumente ale Curții sunt următoarele:

• Obiectul protecției penale: Infracțiunea de înșelăciune apără, în primul rând, patrimoniul. Acțiunea de inducere în eroare trebuie să aibă loc în contextul unor raporturi patrimoniale între autor și victimă.
• Localizarea pagubei este irelevantă: Curtea a stabilit că nu are importanță dacă paguba se produce direct în patrimoniul persoanei induse în eroare sau în patrimoniul unei alte persoane. Ceea ce contează este ca, prin inducerea în eroare, autorul să obțină un folos patrimonial injust.
• Existența unui subiect pasiv principal și a unuia secundar: CCR a validat o construcție teoretică și practică prin care se poate distinge între victima principală (cea care suferă paguba) și victima secundară (cea care este indusă în eroare).

Pentru a ilustra acest concept, Curtea a oferit un exemplu relevant: dacă o persoană (depozitar) păstrează bunurile altei persoane (proprietar), iar un infractor îl induce în eroare pe depozitar și îl convinge să îi predea bunurile, există doi subiecți pasivi:

1. Subiectul pasiv principal: Proprietarul bunurilor, al cărui patrimoniu a fost diminuat.
2. Subiectul pasiv secundar: Depozitarul, care a fost victima directă a amăgirii.

Această distincție subliniază ideea centrală a deciziei:

...infracțiunea de înșelăciune este îndreptată contra patrimoniului, iar nu împotriva persoanei.

Astfel, Curtea a concluzionat că textul de lege este suficient de clar și nu necesită o reformulare, interpretarea corectă rezultând din analiza sistematică a normelor Codului penal.

De când este obligatorie decizia?

Potrivit Constituției, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial. În acest caz, Decizia nr. 435/2025 a devenit obligatorie începând cu data de 4 martie 2026.

Impactul practic al deciziei

Această decizie consolidează o practică judiciară existentă și oferă un ghid clar de interpretare pentru organele judiciare (procurori și judecători), avocați și justițiabili.

Impactul principal este confirmarea faptului că o persoană poate fi condamnată pentru înșelăciune chiar dacă persoana pe care a păcălit-o nu este aceeași cu cea care a suferit pierderea materială. De exemplu, un angajat al unei companii poate fi indus în eroare să efectueze o plată nejustificată către un terț. În acest caz, angajatul este victima directă a înșelăciunii, dar paguba se produce în patrimoniul companiei. Ambele elemente (inducerea în eroare și paguba) sunt îndeplinite, iar infracțiunea subzistă.

Decizia elimină orice dubiu cu privire la necesitatea ca victima amăgirii să fie și titularul patrimoniului afectat, lărgind astfel sfera de aplicare a protecției penale în cazul infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 167 din 4 martie 2026.