Curtea Constituțională Confirmă Constituționalitatea Sintagmei „în ultimă instanță” din Codul de Procedură Civilă

Decizia Curții Constituționale nr. 425 din 14 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial, clarifică rolul instanțelor în solicitarea dezlegării de drept de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Această hotărâre reconfirmă că doar instanțele care judecă în ultimă instanță pot sesiza ÎCCJ pentru o hotărâre prealabilă, menținând un echilibru între accesul la justiție și necesitatea unei practici judiciare unitare.

Contextul Deciziei Curții Constituționale

Articolul 519 din Codul de procedură civilă reglementează procedura prin care un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, poate solicita ÎCCJ să pronunțe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Scopul acestei proceduri este de a asigura o interpretare unitară a legii la nivel național, prevenind apariția unei jurisprudențe divergente.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea Artmark Holding — S.R.L., care a contestat sintagma „în ultimă instanță” din cuprinsul art. 519. Autoarea excepției a susținut că această limitare restricționează dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, garantate de Constituție și de legislația europeană, prin excluderea instanțelor inferioare de la posibilitatea de a sesiza direct Înalta Curte de Casație și Justiție.

Argumentele Invocate și Jurisprudența Relevantă

Societatea Artmark Holding S.R.L. a argumentat că limitarea posibilității de a solicita dezlegarea unor probleme de drept doar instanțelor de ultim grad afectează drepturile procesuale fundamentale. S-a făcut o comparație cu legislația europeană, unde accesul la procedura de interpretare a legislației europene oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este permis oricărei instanțe, indiferent de stadiul procesual. Această restricție, în opinia autoarei, ar împiedica Înalta Curte să-și exercite atribuția constituțională de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Curtea de Apel București și Judecătoria Sectorului 5 București, precum și Guvernul, au apreciat excepția ca neîntemeiată. S-a subliniat că procedura hotărârii prealabile nu este o cale de atac, ci un incident procedural menit să clarifice o chestiune de drept esențială. Limitarea la instanțele de ultimă instanță este justificată pentru a evita supraaglomerarea instanței supreme și pentru a păstra caracterul excepțional al procedurii. S-a făcut referire la jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului, iar condițiile specifice de sesizare a ÎCCJ sunt în concordanță cu principiile constituționale.

Motivarea Deciziei Curții Constituționale

Curtea Constituțională a reținut că prevederile criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate și a reiterat argumentele anterioare. S-a subliniat că mecanismul hotărârii prealabile are un scop preventiv și unificator, contribuind la asigurarea premiselor unui proces echitabil și la respectarea principiului egalității în fața legii. Prin oferirea de soluții obligatorii, se evită interpretările diferite și se asigură previzibilitatea dispozițiilor legale. Curtea a notat că părțile din proces pot solicita instanței de judecată să sesizeze Înalta Curte, însă instanța are dreptul suveran de a aprecia asupra acestei cereri, aplicând inclusiv teoria actului clar sau a actului clarificat. Această teorie permite instanței să nu formuleze o sesizare dacă soluția chestiunii de drept este deja clară sau desprinsă din jurisprudența anterioară.

Cu privire la critica referitoare la accesul liber la justiție, Curtea a reafirmat că acesta presupune accesul la mijloacele procedurale instituite de legiuitor. Stabilirea condițiilor specifice pentru sesizarea ÎCCJ a fost o voință exclusivă a legiuitorului, considerată a fi în concordanță cu principiile constituționale. De asemenea, Curtea a analizat și invocarea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, constatând că standardul național de protecție în materie este cel puțin la nivelul normelor constituționale și europene, neexistând motive pentru a reconsidera constituționalitatea sintagmei contestate.

Implicațiile Deciziei

Decizia Curții Constituționale reconfirmă rolul esențial al Înaltei Curți de Casație și Justiție în asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii. Pentru cetățeni și mediul de afaceri, aceasta înseamnă o consolidare a securității juridice și a previzibilității soluțiilor judiciare. Chiar dacă doar instanțele de ultimă instanță pot sesiza direct ÎCCJ, posibilitatea părților de a solicita o astfel de sesizare rămâne un instrument important pentru influențarea procesului de unificare a jurisprudenței. Decizia subliniază importanța respectării procedurilor stabilite de legiuitor pentru buna funcționare a sistemului judiciar.

Când intră în vigoare decizia?

Decizia Curții Constituționale nr. 425 din 14 octombrie 2025 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, adică pe 30 ianuarie 2026. De la această dată, decizia este general obligatorie și are putere numai pentru viitor.

Prin această decizie, Curtea Constituțională a validat încă o dată cadrul legal actual privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Se menține astfel echilibrul dintre dreptul la un proces echitabil și necesitatea unei jurisprudențe coerente, esențială pentru funcționarea eficientă a justiției în România.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 72 din 30 ianuarie 2026.