Decizie ÎCCJ: Drepturile salariale diferențiate din discriminare salarială sunt drepturi salariale, nu despăgubiri

Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a emis o decizie importantă privind natura juridică a sumelor solicitate de angajații din sectorul public în cazurile de discriminare salarială. Prin Decizia nr. 421 din 24 noiembrie 2025, publicată recent, ÎCCJ clarifică dacă aceste pretenții reprezintă despăgubiri pentru discriminare sau drepturi salariale neacordate, având implicații directe asupra termenelor de prescripție aplicabile. Această hotărâre oferă un cadru legal mai clar pentru soluționarea litigiilor de muncă în sistemul bugetar, stabilind o direcție obligatorie pentru instanțele din România.

Contextul Sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia ÎCCJ vine ca răspuns la o sesizare formulată de Tribunalul Brăila, care a solicitat lămuriri privind interpretarea unor chestiuni de drept. Sesizarea a apărut într-un dosar în care mai mulți magistrați, judecători și foști judecători, cereau despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat de discriminarea salarială. Aceștia susțineau că, în perioada 1 ianuarie 2018 – 30 decembrie 2021, au încasat drepturi salariale calculate cu aplicarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În contrast, alți angajați din familia ocupațională „Justiție” ar fi beneficiat de o valoare de referință sectorială neplafonată (605,225 lei), conform unor acte administrative, creând o diferență salarială pe care reclamanții o considerau discriminatorie.

Chestiunile de Drept Supuse Analizei ÎCCJ

Tribunalul Brăila a adresat ÎCCJ două întrebări esențiale, vizând calificarea juridică a acestor pretenții și regimul de prescripție:

• Natura juridică a drepturilor: Dacă drepturile salariale acordate prin acte administrative unor angajați din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare „Justiție”, prin utilizarea unui anumit cuantum al valorii de referință sectorială (605,225 lei neplafonat), au natura juridică a unor despăgubiri ce pot fi pretinse de magistrații pentru care ordonatorul principal de credite nu a emis un act administrativ similar, în temeiul unei acțiuni întemeiate pe art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare?
• Termenul de prescripție aplicabil: Dacă acțiunile astfel formulate de magistrați sunt supuse regulilor privind prescripția prevăzute de art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau termenului prevăzut de art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000?

Argumentele Părților și Punctul de Vedere al Instanței de Trimitere

Reclamanții au susținut că acțiunea lor nu viza drepturi salariale, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin discriminare. Această calificare ar fi permis invocarea art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, iar termenul de prescripție aplicabil ar fi fost cel de 3 ani prevăzut de același act normativ, curgând de la data la care au luat cunoștință de fapta de discriminare. Ei au subliniat că au luat cunoștință de fapta de discriminare la data de 5 noiembrie 2024, când a fost publicată în Monitorul Oficial o altă decizie a ÎCCJ.

Pârâții au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea acțiunii ca prescrisă, argumentând implicit aplicarea termenelor de prescripție din Codul muncii, care ar fi fost mai restrictive în anumite situații.

Completul care a formulat sesizarea, Tribunalul Brăila, a apreciat că drepturile pretinse de reclamanți au natura unor drepturi salariale, decurgând din modul de stabilire și calculare a indemnizației de încadrare. Astfel, pentru valorificarea aceluiași drept subiectiv, reclamanților nu li se poate recunoaște opțiunea de a formula fie o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017, fie una întemeiată pe prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, în cadrul unui proces privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și Motivația Sa

ÎCCJ, prin Decizia nr. 421/2025, a tranșat chestiunea, stabilind că drepturile salariale acordate prin acte administrative unor angajați din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”, prin utilizarea unui anumit cuantum al valorii de referință sectorială, au natura juridică a unor drepturi salariale decurgând din modul de stabilire și calculare a indemnizației de încadrare.

Conform Înaltei Curți, magistrații pentru care ordonatorul principal de credite nu a emis un act administrativ similar pentru o perioadă anterioară pot pretinde aceste sume exclusiv pe calea unei acțiuni privind stabilirea și plata salariului, fundamentate pe art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017. Aceste prevederi se referă la principiile care guvernează sistemul de salarizare și la dreptul personalului de a beneficia de drepturile stabilite prin lege.

În consecință, cererile având un astfel de obiect sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. Art. 171 din Codul muncii stipulează că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Art. 268 alin. (1) lit. c) confirmă acest termen pentru conflictele individuale de muncă ce constau în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Când intră în vigoare decizia?

Decizia nr. 421 din 24 noiembrie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial, adică pe 26 ianuarie 2026. Soluția dată chestiunii de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea, precum și pentru toate instanțele care judecă spețe similare, conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Implicații Practice pentru Angajații Bugetari și Instituțiile Publice

Această decizie clarifică modul în care angajații din sectorul public, inclusiv magistrații, trebuie să-și formuleze cererile în instanță atunci când consideră că au fost discriminați salarial. Nu este suficient să invoce discriminarea în sens larg pentru a beneficia de un termen de prescripție diferit sau de o altă natură a acțiunii. Pretențiile legate de diferențele salariale vor fi tratate ca drepturi salariale și supuse reglementărilor specifice Codului muncii.

Pentru angajații bugetari, hotărârea subliniază necesitatea unei calificări juridice precise a cererilor în instanță. În loc să se bazeze pe dispozițiile generale anti-discriminare pentru a solicita despăgubiri, aceștia trebuie să formuleze acțiuni specifice de recuperare a drepturilor salariale neacordate, în baza legislației care reglementează salarizarea în sectorul public. Termenul de prescripție de 3 ani, care curge de la data la care drepturile erau datorate, devine astfel un aspect esențial de luat în considerare.

Pentru instituțiile publice, decizia oferă o bază legală mai solidă pentru apărarea în litigiile de muncă, în special în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune. Se confirmă că aceste cazuri intră sub incidența dreptului muncii, cu termenele specifice acestuia, și nu sub regimul mai general al despăgubirilor pentru discriminare, care ar putea avea un alt punct de plecare al termenului de prescripție.

Această interpretare a ÎCCJ contribuie la uniformizarea practicii judiciare și la o mai bună predictibilitate în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din România.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 60 din 26 ianuarie 2026.