Decizia CC 424/2025: Încheierile judecătorești în executarea obligațiilor de a face sau a nu face

Decizia Curții Constituționale 424/2025: Încheierea definitivă în executarea obligațiilor de a face sau a nu face

O decizie recentă a Curții Constituționale clarifică natura definitivă a încheierilor judecătorești privind penalitățile de întârziere pentru obligațiile de a face sau a nu face, prevăzute de art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Această hotărâre subliniază limitele căilor de atac în procesul de executare silită și reconfirmă libertatea legiuitorului de a reglementa accesul la justiție, cu impact direct asupra creditorilor și debitorilor implicați în astfel de litigii.

Contextul normei criticate: Articolul 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă

Articolul 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă reprezintă un instrument juridic important în procesul de executare silită. Acesta permite instanței să oblige un debitor, prin încheiere definitivă, să plătească o penalitate zilnică în favoarea creditorului, în cazul în care obligația stabilită printr-un titlu executoriu nu este evaluabilă în bani și nu este îndeplinită. Cuantumul penalității variază între 100 lei și 1.000 lei pe zi de întârziere, până la executarea integrală a obligației. Această prevedere vizează situațiile în care debitorul refuză să execute o obligație de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, și este menită să determine îndeplinirea voluntară a acesteia.

Excepția de neconstituționalitate și argumentele invocate

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Maria Dudă, contestând sintagma „încheiere definitivă” din cuprinsul articolului 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Autoarea excepției a susținut că această prevedere restricționează posibilitatea de a contesta soluția instanței de fond, transformând-o într-una definitivă și nesupusă niciunui control judiciar ulterior. Critica a fost formulată în contextul în care acțiunea sa nu fusese admisă, lăsând-o fără mijloace de apărare sau de contestare. Au fost invocate articole din Constituția României referitoare la egalitatea în drepturi (art. 16), accesul liber la justiție (art. 21), dreptul la apărare (art. 24), restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți (art. 53), caracterul unic, imparțial și de egalitate al justiției (art. 124 alin. (2)) și folosirea căilor de atac (art. 129). De asemenea, au fost invocate articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 13 (dreptul la un recurs efectiv).

Analiza Curții Constituționale: Reconfirmarea caracterului definitiv

Curtea Constituțională a examinat excepția și a reținut că prevederile criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate în cauze anterioare, prin prisma unor critici similare. În consecință, Curtea a subliniat că jurisprudența sa anterioară își păstrează valabilitatea, neintervenind elemente noi de natură să ducă la reconsiderarea acesteia.

Finalitatea procedurii de executare silită

Curtea a reiterat că finalitatea reglementării de la art. 906 alin. (2) este de a constrânge debitorul să execute obligația la care este ținut, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere. Acest mecanism urmărește să contracareze manoperele abuzive de tergiversare și să asigure celeritatea executării silite. Curtea a considerat că ar fi ilogic și contrar scopului reglementării ca încheierea de obligare la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Prin urmare, consacrarea caracterului definitiv al acestei încheieri este în deplină concordanță cu scopul urmărit.

Libertatea legiuitorului de a stabili căile de atac

Un aspect fundamental reafirmat de Curte este că accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac sau la toate gradele de jurisdicție. Legiuitorul are libertatea de a stabili limite în funcție de specificul reglementării, fără a încălca art. 21 din Constituție. Articolul 129 din Constituție prevede căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii, ceea ce confirmă prerogativa legiuitorului de a le reglementa. Această interpretare este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că accesul la justiție implică o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului.

Recurgerea la despăgubiri separate

Curtea a subliniat că încheierea definitivă pronunțată în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu împiedică creditorul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit, în baza art. 892 din Codul de procedură civilă și a dreptului comun. Penalitățile prevăzute de art. 906 alin. (2) nu au un caracter reparatoriu și nu vizează acoperirea prejudiciului, ci constituie un mijloc de constrângere indirectă. Cele două categorii de sume au o natură și o finalitate juridică diferite, iar creditorul nu este lipsit de calea distinctă a solicitării de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului.

Caracterul definitiv pentru ambele părți

Decizia Curții Constituționale, coroborată cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, clarifică faptul că încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, fie că este de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Această interpretare este justificată de principiul celerității executării silite. Deși debitorul poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalități pe calea contestației la executare, dovedind existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării, creditorul nu are la dispoziție un mijloc procedural pentru majorarea sumei deja stabilite, încheierea fiind definitivă și executorie pentru acesta.

Lipsa argumentelor pentru alte critici

Curtea a observat că autoarea excepției nu a prezentat argumente concrete care să demonstreze o contrarietate între norma legală criticată și prevederile constituționale privind egalitatea în drepturi (art. 16) sau caracterul unic, imparțial și de egalitate al justiției (art. 124 alin. (2)). În lipsa unor critici de neconstituționalitate rezonabile, Curtea nu a procedat la analiza acestor aspecte. De asemenea, prevederile art. 53 din Constituție (restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți) nu au incidență în cauză, deoarece nu a fost constatată încălcarea unui drept fundamental.

Implicații practice pentru părțile implicate

Pentru creditori, această decizie confirmă că, odată ce o cerere de aplicare a penalităților conform art. 906 alin. (2) este soluționată, soluția instanței de executare este definitivă și nu mai poate fi contestată pe aceeași procedură. Aceasta impune o atenție sporită în formularea cererii inițiale. Cu toate acestea, posibilitatea de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul efectiv suferit rămâne deschisă printr-o acțiune separată.

Pentru debitori, încheierea prin care se impun penalități este definitivă în ceea ce privește decizia de aplicare a acestora. Totuși, debitorii păstrează dreptul de a contesta ulterior cuantumul penalităților pe calea contestației la executare, dacă pot dovedi motive temeinice care au justificat întârzierea executării obligației.

Când intră în vigoare Decizia Curții Constituționale nr. 424/2025

Decizia Curții Constituționale nr. 424 din 14 octombrie 2025 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial, Partea I, adică pe 23 ianuarie 2026. De la această dată, prevederile sale sunt general obligatorii și se aplică pentru viitor, contribuind la claritatea și predictibilitatea normelor în materie de executare silită.

Concluzie

Decizia Curții Constituționale nr. 424/2025 aduce claritate în interpretarea art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Aceasta consolidează principiul celerității executării silite și reafirmă libertatea constituțională a legiuitorului de a modela procedurile judiciare, inclusiv căile de atac, fără a aduce atingere substanței dreptului la un proces echitabil. Hotărârea subliniază echilibrul între eficiența justiției și garantarea drepturilor părților.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 54 din 23 ianuarie 2026.