Decizia CCR nr. 338/2025: Limitele intervenției în Codul de Procedură Penală

Decizia Curții Constituționale nr. 338/2025: Limitele intervenției în Codul de Procedură Penală

Curtea Constituțională a României a publicat Decizia nr. 338 din 1 iulie 2025, prin care a respins, ca inadmisibilă, o excepție de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 24 alin. (2) și ale art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Această decizie subliniază rolul specific al Curții Constituționale, reafirmând că aceasta nu poate modifica sau completa legi, iar interpretarea și aplicarea normelor în cazuri concrete revin exclusiv instanțelor de judecată. Decizia este de interes pentru practicienii dreptului penal și civil, precum și pentru toți cei interesați de mecanismele justiției constituționale.

Contextul excepției de neconstituționalitate

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în Dosarul nr. 44.236/3/2014 al Curții de Apel București — Secția I penală, de către Georgian Stan și Ilie Miklea Stan. Aceasta viza două articole din Codul de procedură penală, considerate de autori ca fiind neconstituționale:

• Art. 24 alin. (2): Reglementează situația acțiunii civile în cazul decesului, reorganizării, desființării sau dizolvării părții responsabile civilmente, menționând că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii sau succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente, într-un termen de cel mult două luni.
• Art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b): Stabilește una dintre soluțiile instanței în apel, respectiv desființarea sentinței primei instanțe și dispunerea rejudecării dacă judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate, iar acest motiv de apel a fost invocat de „acea parte”.

Autorii excepției au susținut că aceste dispoziții creează o discriminare, limitând dreptul de a exercita calea de atac a apelului doar pentru partea nelegal citată și că sintagma „dacă partea civilă indică” din art. 24 alin. (2) este deficitară, repercutându-se asupra intereselor procesuale legitime ale celorlalți participanți la proces. Ei au invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, a egalității în drepturi și a dreptului la căile de atac, prevăzute de articolele 16 alin. (1), 21 alin. (3), 124 alin. (2) și 129 alin. (1) din Constituție.

Poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția penală, sesizată inițial cu excepția, a apreciat că aceasta este neîntemeiată. A considerat că modul de reglementare al nulităților relative și circumscrierea motivelor de apel care justifică retrimiterea unei cauze spre rejudecare țin de opțiunea legiuitorului în materie procesual penală. De asemenea, a argumentat că dispozițiile art. 24 alin. (2) nu contravin garanțiilor unui proces echitabil, deoarece partea are posibilitatea să se adreseze instanței civile în cazul în care condițiile pentru ca acțiunea civilă să rămână de competența instanței penale nu sunt îndeplinite.

Decizia Curții Constituționale și motivarea acesteia

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă, aducând clarificări importante privind limitele competenței sale:

• Referitor la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală: Curtea a constatat că autorii excepției nu au formulat o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci au solicitat, de fapt, completarea textului de lege. Această solicitare nu intră în competența Curții Constituționale, care se pronunță doar asupra constituționalității actelor normative, fără a le putea modifica sau completa. Curtea a reiterat că Parlamentul, conform art. 61 alin. (1) din Constituție, este unica autoritate legiuitoare a țării, având competența exclusivă de a modifica o normă legală.
• Referitor la art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală: Curtea a observat că criticile autorilor vizau interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale criticate de către organele judiciare în speța dedusă judecății. Curtea a reafirmat că interpretarea și aplicarea legii intră sub incidența competenței exclusive a instanțelor judecătorești, care dispun de instrumentele necesare pentru a stabili dacă acestea au fost realizate corect. Controlul de constituționalitate nu include aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care soluționează fondul cauzei și, eventual, al instanțelor de control judiciar.

Prin urmare, Curtea Constituțională a subliniat că rolul său este de a asigura controlul de constituționalitate a legilor, ordonanțelor și tratatelor, prin raportare la dispozițiile și principiile Constituției, nu de a interveni în procesul legislativ prin completarea normelor sau în procesul judiciar prin interpretarea și aplicarea legii în cauze concrete.

De când se aplică Decizia CCR?

Decizia nr. 338 din 1 iulie 2025 a Curții Constituționale este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, Partea I, adică pe 5 ianuarie 2026. Fiind o decizie a Curții Constituționale, aceasta este definitivă și general obligatorie.

Implicații și concluzii

Decizia Curții Constituționale nr. 338/2025 reconfirmă principiul separației puterilor în stat și rolurile distincte ale acestora. Ea întărește ideea că Parlamentul este responsabil de legiferare, instanțele de judecată sunt competente să interpreteze și să aplice legile în cazuri individuale, iar Curtea Constituțională veghează la respectarea Constituției. Pentru practicienii dreptului, decizia servește ca o reamintire a limitelor controlului constituțional și a importanței formulării corecte a excepțiilor de neconstituționalitate, care trebuie să vizeze vicii de neconstituționalitate ale textului de lege în sine, nu aspecte legate de aplicarea sau completarea acestuia.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 2026.