Salarizarea în instituțiile publice: ÎCCJ referitor la limitele hotărârilor prealabile

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 790 din 25 august 2025, publică o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 193 din 26 mai 2025. Această hotărâre clarifică domeniul de aplicare al mecanismului hotărârilor prealabile în litigiile de muncă din sectorul public, în special cele referitoare la salarizare. Decizia subliniază distincția fundamentală între interpretarea normelor juridice și aplicarea acestora la situații de fapt concrete, având un impact asupra modului în care sindicatele și angajații din instituțiile publice își pot contesta drepturile salariale.

Contextul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a sesizat ÎCCJ cu o chestiune de drept în Dosarul nr. 15.524/3/2023. Litigiul principal viza o cerere formulată de un sindicat pentru anularea parțială a anexei nr. 4 la Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune (SRT) pentru anii 2022-2024.

Obiectul contestației era stabilirea unor limite de salarizare diferite pentru funcții care, deși aveau atribuții distincte, făceau parte din aceeași grupă de bază (2153) din Clasificarea Ocupațiilor din România (COR). Sindicatul a solicitat înlocuirea limitelor de salarizare aferente ocupației de inginer electrotehnist cu cele corespunzătoare altor ocupații încadrate în aceeași grupă de bază COR, precum și recalcularea salariilor de bază conform noilor limite.

Normele legale invocate și chestiunea de drept

Chestiunea de drept supusă dezbaterii ÎCCJ a fost formulată astfel: „Dacă art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, permit stabilirea printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul Societății Române de Televiziune, care este reglementată de Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, cu modificările și completările ulterioare, ca serviciu public de interes național, a unor limite de salarizare diferite pentru funcții care fac parte din aceeași grupă de bază (2153) din Clasificarea ocupațiilor din România (COR).”

Normele legale incidente erau:

• Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii: "În cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii."
• Art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017: Acestea vizează principiul nediscriminării și principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Punctele de vedere ale părților și ale instanței de trimitere

Instanța de apel a considerat că sesizarea ÎCCJ este admisibilă, îndeplinind condițiile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, care reglementează o procedură specială pentru hotărârile prealabile în litigiile de muncă din sectorul public. În ceea ce privește fondul, Curtea de Apel a apreciat că art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 permit stabilirea unor limite de salarizare diferite pentru funcții din aceeași grupă de bază COR, atâta timp cât subdiviziunile vizează funcții cu atribuții diferite, conform fișelor descriptive ale ocupațiilor.

Pârâtele, Societatea Română de Televiziune și Ministerul Finanțelor Publice (XXX), au susținut că sesizarea nu este oportună. Argumentele lor au inclus:

• Legea-cadru nr. 153/2017 nu este direct incidentă, întrucât salarizarea SRT este reglementată de Legea nr. 41/1994, care permite negocierea salariilor prin contracte colective și individuale de muncă.
• Principiile egalității și nediscriminării nu se aplică în cazul diferențierii salariale între funcții diferite, chiar dacă fac parte din aceeași grupă de bază COR.
• Problema ridicată nu constituie o chestiune de drept care să necesite clarificare din partea ÎCCJ, ci o aplicare a legii la situația particulară.

Motivarea ÎCCJ pentru inadmisibilitate

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea ca inadmisibilă, bazându-se pe următoarele considerente:

• Aplicabilitatea OUG nr. 62/2024: ÎCCJ a confirmat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 este aplicabilă, SRT fiind un serviciu public autonom de interes național, finanțat și din alocații de la bugetul de stat.
• Definiția chestiunii de drept: ÎCCJ a reiterat jurisprudența sa constantă conform căreia o chestiune de drept trebuie să necesite cu pregnanță o lămurire, să prezinte o dificultate suficient de mare, care să reclame intervenția instanței supreme pentru o rezolvare de principiu. Scopul hotărârii prealabile este interpretarea cu caracter de principiu a unei norme de drept îndoielnice sau neclare, nu determinarea concretă a elementelor unui raționament juridic aplicabil unei situații de fapt.
• Distincția între interpretare și aplicare: Înalta Curte a subliniat că întrebarea formulată de instanța de trimitere nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecății. Normele juridice invocate (art. 5 din Codul muncii și art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017) sunt considerate clare și neîndoielnice.
• Competența instanței de fond: Verificarea legalității și validității clauzelor unui contract colectiv de muncă, prin raportare la situația de fapt și la atribuțiile concrete ale funcțiilor, este atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea conflictului de muncă, nu al ÎCCJ în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare. ÎCCJ nu poate fi învestită cu rezolvarea fondului cauzei sau cu delegarea competențelor judecătorului de fond.

În concluzie, ÎCCJ a statuat că sesizarea nu se referă la o chestiune de drept care să necesite lămurire de principiu pentru preîntâmpinarea unei practici neunitare, ci la o evaluare factuală și contractuală, care rămâne în sarcina instanțelor de fond și de apel.

Implicații practice

Această decizie are implicații semnificative pentru litigiile de muncă din sectorul public:

• Pentru angajați și sindicate: Contestarea clauzelor din contractele colective de muncă referitoare la salarizare, pe motive de discriminare sau inegalitate, trebuie să se bazeze pe o argumentație solidă, care să demonstreze o încălcare clară a legii, și nu doar o diferențiere bazată pe atribuții specifice. Soluționarea acestor aspecte rămâne în competența instanțelor de judecată de la fond și apel, care vor analiza situația de fapt și conformitatea clauzelor contractuale cu legislația în vigoare.
• Pentru instituțiile publice: Decizia reconfirmă că stabilirea grilelor de salarizare prin contracte colective de muncă, în limitele legii, este o prerogativă a negocierilor colective, iar instanțele superioare nu vor interveni în evaluări factuale sub pretextul unei chestiuni de drept.
• Pentru instanțele de judecată: Hotărârea ÎCCJ reiterează limitele și scopul mecanismului hotărârii prealabile, îndrumând instanțele să facă o distincție clară între interpretarea normelor juridice ambigue și aplicarea normelor clare la circumstanțele specifice ale fiecărui caz.

Decizia ÎCCJ contribuie la o mai bună înțelegere a rolului și limitelor instrumentelor de unificare a practicii judiciare, consolidând responsabilitatea instanțelor de fond în evaluarea complexă a situațiilor de fapt și a validității actelor juridice.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 790 din 25 august 2025.

Keywords: ÎCCJ, hotărâre prealabilă, salarizare instituții publice, contract colectiv de muncă, Societatea Română de Televiziune, Codul Muncii, Legea 153/2017, discriminare salarială, OUG 62/2024, dreptul muncii.