Decizie CCR: Legea Dării în Plată rămâne constituțională. 5 Aspecte Esențiale

În peisajul juridic românesc, puține legi au stârnit atâtea discuții și controverse precum Legea dării în plată (Legea nr. 77/2016), mai ales după modificările aduse prin Legea nr. 52/2020. Incertitudinea planând asupra constituționalității anumitor prevederi a generat numeroase litigii și a ținut în suspans atât debitorii, cât și instituțiile de credit. Curtea Constituțională a României (CCR) a intervenit din nou, prin Decizia nr. 257 din 15 mai 2025, pentru a clarifica și a tranșa o serie de excepții de neconstituționalitate. Această decizie aduce o stabilitate mult așteptată și reconfirmă, în mare parte, cadrul legal existent. Iată ce trebuie să știm:

Ce a decis Curtea Constituțională? 5 puncte cheie

Decizia CCR nr. 257/2025 a analizat o serie amplă de critici aduse Legii nr. 77/2016, în forma modificată prin Legea nr. 52/2020, atât sub aspectul constituționalității intrinseci (conținutul normelor), cât și extrinseci (procedura de adoptare). Iată cele mai importante aspecte:

1. Prezumțiile absolute de impreviziune sunt constituționale

Unul dintre cele mai disputate aspecte ale Legii dării în plată a fost introducerea unor prezumții absolute de impreviziune. Acestea stabilesc, în mod clar, două situații în care impreviziunea este considerată a exista:

• o creștere a cursului de schimb valutar cu peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit, menținută în ultimele 6 luni anterioare notificării de dare în plată;
• o creștere a obligației lunare de plată cu peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, menținută, de asemenea, în ultimele 6 luni.

Băncile au contestat aceste prevederi, argumentând că ele elimină rolul instanței de a evalua de la caz la caz existența impreviziunii. CCR a reconfirmat însă că legiuitorul are competența de a stabili criterii clare de impreviziune, atâta timp cât acestea se subsumează riscului supraadăugat al contractului. Curtea a subliniat că o fluctuație de peste 50% depășește riscul inerent al unui contract de credit.

„Prezumțiile prevăzute la alin. (11) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestație, conform art. 7, are obligația de a dovedi omisiunea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).”

Impact: Această decizie aduce o claritate semnificativă. Instanțele nu mai au libertatea de a decide dacă o anumită fluctuație valutară sau de dobândă constituie impreviziune, ci trebuie să aplice aceste praguri legale. Acest lucru simplifică procesul pentru debitori, reducând incertitudinea și durata litigiilor pe acest aspect.

2. Adaptarea Contractului, nu darea în plată, este Prioritară

Deși legea permite darea în plată, CCR a reiterat că scopul principal este echilibrarea și continuarea contractului de credit. Încetarea contractului prin darea în plată ar trebui să fie o soluție de ultimă instanță, aplicabilă doar în cazul unei "imposibilități vădite de continuare" a acestuia.

Curtea a explicat că procedura dării în plată include mai multe faze (două extrajudiciare și două judiciare) în care părțile pot negocia adaptarea contractului. Chiar și în faza judiciară, instanța trebuie să prioritizeze adaptarea, aplicând dispozițiile relevante din Codul civil. Această imposibilitate de continuare se raportează strict la drepturile și obligațiile contractuale, nu la situația patrimonială personală a debitorului.

Impact: Această interpretare subliniază importanța negocierii și a soluțiilor amiabile. Debitorii și creditorii sunt încurajați să găsească modalități de reechilibrare a contractului, iar instanțele au rolul de a facilita acest proces, darea în plată fiind o ultimă soluție.

3. Suspendarea plăților și a executărilor silite rămâne valabilă

Un alt punct esențial reconfirmat de CCR este constituționalitatea suspendării automate a oricăror plăți către creditor și a oricăror proceduri judiciare sau extrajudiciare (inclusiv popririle) de la data comunicării notificării de dare în plată. Această măsură este menținută până la soluționarea definitivă a contestației formulate de creditor.

Curtea a considerat că această intervenție a statului urmărește un scop legitim: protecția consumatorului prin evitarea ruinei sale contractuale iminente. Măsura este adecvată, necesară și proporțională, oferind un echilibru între interesele debitorilor și cele ale creditorilor, mai ales în contextul unei relații profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situație de inferioritate economică.

Impact: Debitorii care inițiază procedura dării în plată beneficiază în continuare de o protecție imediată împotriva presiunilor financiare, permițându-le să parcurgă procesul fără riscul acumulării de noi datorii sau al continuării executărilor silite.

4. Fără inregistrări negative în Biroul de Credit

CCR a confirmat și constituționalitatea interdicției de a înscrie debitorii în Biroul de Credit sau în alte baze de date negative pe perioada notificării și a soluționării cererilor de dare în plată. Această prevedere este considerată o consecință firească a suspendării plăților și a procedurilor judiciare.

Impact: Această măsură protejează reputația financiară a debitorilor pe parcursul procedurii dării în plată, asigurându-se că demersul lor legal nu le va afecta capacitatea de a accesa alte servicii financiare în viitor, atâta timp cât acționează de bună-credință.

5. Atenție la rea-credință și la executările silite anterioare

Decizia CCR aduce clarificări și în privința unor aspecte mai nuanțate:

• Rea-credința debitorului: Art. 7 alin. (5¹) din Legea nr. 77/2016, în forma sa actuală, este constituțional. Acesta prevede că, în cazul admiterii contestației creditorului, penalitățile și daunele-interese rezultate din parcurgerea procedurii notificării pot fi pretinse doar dacă creditorul probează că debitorul a fost de rea-credință la depunerea notificării. Această prevedere echilibrează drepturile, descurajând abuzurile.
• Situația executărilor silite anterioare: Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua și a treia din Legea nr. 77/2016. Această respingere nu înseamnă că prevederile sunt constituționale, ci că ele fuseseră deja declarate neconstituționale prin Decizia CCR nr. 432 din 17 iunie 2021. Acele teze stabileau o prezumție absolută de impreviziune pentru debitorii care, deși imobilul ipotecat fusese executat silit, erau în continuare executați pentru datoria rămasă. Prin urmare, în aceste cazuri, impreviziunea nu poate fi prezumată automat, ci trebuie dovedită. Totuși, dreptul consumatorului de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit, chiar și după o executare silită a imobilului ipotecat (art. 8 alin. (5) teza întâi), rămâne constituțional.

Impact: Legea dării în plată nu este un instrument pentru debitorii de rea-credință, iar instanțele pot sancționa astfel de comportamente. De asemenea, pentru cazurile complexe de executare silită anterioară, debitorii trebuie să demonstreze existența impreviziunii, nebeneficiind de o prezumție absolută.

În concluzie, Decizia CCR nr. 257/2025 consolidează cadrul legal al dării în plată, oferind claritate și predictibilitate. Prin reconfirmarea constituționalității majorității prevederilor contestate, Curtea a întărit protecția consumatorilor, stabilind în același timp un echilibru cu interesele creditorilor și cu principiile stabilității contractuale. Această decizie marchează un pas important în evoluția Legii dării în plată, transformând-o dintr-un subiect de dezbatere intensă într-un instrument juridic cu reguli mai bine definite.

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 191 din 12 martie 2026.