Legea dării în plată a reprezentat un subiect de intense dezbateri încă de la apariția sa, iar conceptul de „impreviziune” a stat în centrul multor litigii între consumatori și bănci. Recent, Curtea Constituțională a României (CCR), prin Decizia nr. 97 din 27 februarie 2025, a adus clarificări importante, validând criteriile specifice care definesc impreviziunea în contractele de credit, așa cum au fost stabilite prin modificările aduse Legii nr. 77/2016.
Ce înseamnă impreviziune în contractele de credit?
Pe scurt, impreviziunea se referă la o situație excepțională, apărută după încheierea unui contract, pe care părțile nu au putut-o anticipa și care face ca executarea obligațiilor de către una dintre părți să devină excesiv de dificilă sau costisitoare. În cazul creditelor, acest lucru s-a tradus adesea prin fluctuații majore ale cursului valutar sau creșteri bruște ale dobânzilor variabile.
Decizia CCR vine să confirme constituționalitatea unor praguri concrete, care stabilesc în mod clar când se consideră că a intervenit o astfel de situație excepțională.
Care sunt cazurile de impreviziune prezumate absolut?
Legea stabilește două scenarii clare în care impreviziunea se consideră dovedită, fără a mai fi necesare alte probe. Aceste praguri trebuie să se mențină pe o perioadă de cel puțin 6 luni consecutive înainte de data la care debitorul trimite notificarea de dare în plată[1].
1. Creșterea cursului valutar cu peste 52,6%
Dacă cursul de schimb al monedei în care a fost luat creditul înregistrează o creștere mai mare de 52,6% față de valoarea de la data încheierii contractului, legea prezumă automat existența impreviziunii. Calculul se face comparând cursul BNR din ziua notificării cu cel din ziua semnării contractului.
2. Creșterea ratei lunare cu peste 50% din cauza dobânzii
Al doilea caz vizează situația în care obligația lunară de plată (rata) crește cu peste 50% din cauza majorării ratei de dobândă variabilă. Și în această situație, impreviziunea este considerată îndeplinită de la sine[1].
Ce înseamnă că prezumțiile sunt „absolute”?
Acesta este unul dintre cele mai importante aspecte clarificate. O „prezumție absolută” înseamnă că, dacă una dintre cele două condiții de mai sus este îndeplinită, instanța de judecată este obligată să constate impreviziunea, fără a mai analiza alte aspecte. Creditorul (banca) nu poate aduce probe pentru a demonstra contrariul (de exemplu, că debitorul și-a asumat riscul). Singurul lucru pe care creditorul îl poate contesta în instanță este dacă au fost îndeplinite celelalte condiții de admisibilitate a notificării, cum ar fi valoarea creditului sau destinația imobilului.
Adaptarea contractului este prioritară
Chiar dacă impreviziunea este constatată, legea și decizia CCR subliniază că încetarea contractului prin predarea imobilului trebuie să fie ultima soluție. Prioritatea este reechilibrarea contractului, astfel încât acesta să poată continua în condiții corecte pentru ambele părți. Doar în cazul unei „imposibilități vădite a continuării sale”, instanța va dispune stingerea datoriei prin darea în plată.
Astfel, decizia CCR consolidează un mecanism mai clar și mai previzibil pentru debitorii afectați de șocuri economice, oferindu-le o bază legală solidă pentru a solicita renegocierea sau, în cazuri extreme, încetarea contractelor de credit devenite împovărătoare.
Sursă: Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 658 din 14 iulie 2025.
Trimiteți un comentariu